Naţionalism civic?
În Provincia a fost tratată
deja de mai multe ori problema naţionalismului civic. În
această scriere compar naţionalismul civic cu naţionalismul
etnic, iar mai apoi reflectez asupra diferitelor interpretări
ale naţionalismului civic, în accepţiunea colaboratorilor
revistei Provincia.
Utilizînd conceptul naţionalismului civic, trebuie să
despărţim subiectul (naţionalism) de epitet (civic).
Dacă folosim conceptul naţionalismului civic,
trebuie să ne fie clar că vorbim despre un anumit fel
de naţionalism. Este oportun, deci, să analizăm
problema pornind de la literatura de specialitate referitoare
la naţionalism. Această abordare nu este mai bună
decît celelalte, dar analizează problema în funcţie
de alte criterii. Aşadar, este vorba de naţionalism,
indiferent că este etnic sau civic, occidental sau oriental,
politic sau cultural, stimulat de stat sau antistatal. Conceptul-cheie
este naţionalismul şi adevărata problemă este
dacă, potrivit acestui principiu se pot soluţiona dezacordurile
de ordin naţional ale zonei. Problema conexă este: care
dintre interpretările naţionalismului poate servi acestui
principiu. Diferitele interpretări propun alte şi alte
principii, dintre care unele pot să poarte în sine pericolul
unui conflict sîngeros, etnic sau naţional.
Prin dezbaterea privind naţionalismul civic, autorii revistei
Provincia caută un principiu care să evite acest
pericol şi în acelaşi timp să ofere o soluţie
satisfăcătoare pentru diferitele grupuri etnice. Ei
acceptă că naţionalismul eu folosesc cuvîntul
în sensul lui neutru este una din importantele forţe
organizatoare ale spaţiului nostru, dar abordează tema
cu exigenţa depăşirii cadrelor naţionale.
Astfel, în interpretarea multor autori, naţionalismul civic
este o formă mai moderată a naţionalismului.
Este o problemă teoretică şi practică ţinînd
de competenţa sociologilor, respectiv a politicienilor, dacă
se pot organiza pe baze non-naţionale statele, societăţile
şi naţiunile din Europa Centrală şi de Est.
Să urmărim aspectele teoretice ale problemei.
În literatura de specialitate naţionalismul civic, respectiv
etnic este tratat pentru prima dată de John Plamenatz
şi Hans Kohn. Rezumînd pe scurt, potrivit lui Kohn
naţionalismul occidental se bazează în esen ţă
pe un sistem de idei raţionale şi liberale privind drepturile
omului. Naţionalismul etnic se structurează pe sentimente
mistice, etnocentrice şi de clan. În opinia lui Plamenatz,
naţionalismul civic caracterizează naţiunile dezvoltate
din punct de vedere cultural, în timp ce naţionalismul etnic
caracterizează popoarele primitive, motivate de sentimentul
inferiorităţii. Conform formulării lui Anthony
D. Smith, naţionalismul occidental este civic şi
politic, iar cel estic este etnic şi genealogic. Cele două
asocieri (etnic/civic şi occidental/oriental)
pot fi tratate şi ca sinonime, fiind că în fond subliniază
aceleaşi deosebiri şi le putem aduce aceeaşi critică.
Aş putea adăuga că, în acest articol, terminologia
folosită interesează mai puţin decît tipologia
clasificării.
În cazul clasificărilor de mai sus nu putem face abstracţie
de faptul că ele nu sînt părţi ale unei teorii
a naţionalismului, ci reprezintă doar o tipologie. Este
important acest detaliu, fiindcă ele nu oferă explicaţii
privind dezvoltarea naţiunii, respectiv a naţionalismului
şi nu iau în considerare situaţia concretă, istorică
şi socială şi nici faptul că în Europa Occidentală
naţiunile s-au format mai devreme decît în Europa Centrală
şi de Est. În Europa Occidentală organizarea pe bază
naţională s-a început în cadre statale, în timp ce în
Europa de Est naţiunile s-au format înaintea statului. Este
vorba aici de factori importanţi, cărora Plamenatz şi
Kohn nu le au acordat suficientă importanţă atunci
cînd au alcătuit tipologia.
O altă critică se referă la judecata de valoare
implicită. În ambele interpretări naţionalismul
civic, respectiv occidental este naţionalismul bun,
în timp ce naţionalismul etnic, răsăritean, este
negativ şi rău. Nu este sarcina sociologiei
să evalueze naţionalismele de tipuri diferite, aceasta
revenind eventual filozofiei politice, care abordează problema
la modul normativ. O abordare care poartă în sine o asemenea
judecată de valoare pune sub semnul întrebării corectitudinea
analizei.
Caius Dobrescu menţionează patriotismul constituţional
al lui Habermas, care, conform literaturii de specialitate, se
situează conceptual aproape de naţionalismul civic.
Literatura de specialitate, căzînd în aceeaşi greşeală
ca şi Plamenatz şi Kohn, prezintă conceptul patriotismului
în lumină pozitivă, în opoziţie cu naţionalismul,
privit cu o conotaţie negativă. Cel mai mare inconvenient
al acestei împărţiri este inexactitatea conceptuală:
compară două lucruri categorial diferite. Mergînd pe
urmele lui Walker Connor, facem deosebire între cele două
concepte. Patriotismul exprimă loialitatea faţă
de stat, în timp ce naţionalismul este expresia loialităţii
faţă de naţiune.
Merită să gîndim pînă la capăt şi problemele
ridicate de Rogers Brubaker. Luînd în considerare naţionalismul
etnic în sensul strict al noţiunii, punînd accentul pe origine,
vom găsi prea puţine naţionalisme etnice efective.
În schimb perechea conceptului, naţionalismul civic, devine
inutilizabilă căci aproape toate naţionalismele
restante pot fi incluse în acest grup şi astfel nu putem
sesiza deosebirile dintre ele. Pe de altă parte, interpretînd
naţionalismul în sens larg, etno-cultural, în grupul
naţionalismului civic nu rămîne aproape nici un caz,
căci toate naţionalismele au şi o componentă
culturală.
Autorii revistei Provincia nu pun problema naţionalismului
civic în cadrul de mai sus. În studiul său intitulat Provincia
premodernă, Molnár Gusztáv arată
că nici trecerea de la naţionalismul etnic la naţionalismul
civic nu poate însemna o soluţie. Molnár ar vrea să
depăşească structurarea pe principiul naţional
şi de aceea caută un alt principiu de organizare, care
să nu aşeze în centru etnicul sau naţiunea. Astfel,
el caută în direcţia soluţiilor care duc la federalism,
regionalism, autonomie teritorială. Şi Caius Dobrescu
interpretează naţionalismul civic în mod diferit de
cadrul teoretic de mai sus, afirmînd că pentru România naţionalismul
civic nu poate să însemne un model de urmat. Dobrescu consideră
cei doi termeni ai conceptului ca fiind de rang egal, deşi
primul este subiectul iar al doilea este epitetul. Dobrescu analizează
separat subiectul naţionalismul şi nu
în structura cu epitet, care conferă sens cuvîntului compus.
De aceea el ia în considerare naţionalismul doar în sens
negativ (de exemplu ca şovinism, care înseamnă xenofobie)
şi nu îl tratează ca o noţiune neutră. Este
explicabil, căci în spaţiul nostru este folosit în acest
sens, dar nu este o abordare acceptabilă. Şi Bakk
Miklós este preocupat de problemă, dar nu este pe deplin
clar de ce consideră sprijinirea descentralizării şi
opoziţia faţă de regionalism (care ar duce la transformarea
structurii ţării sub aspectul dreptului public) drept
punctul de vedere al naţionalismului civic. Mai exact, întrebarea
este: de ce acest punct de vedere trebuie pus în legătură
cu naţionalismul. Dacă ne gîndim bine, sprijinirea descentralizării
şi opoziţia faţă de crearea unor unităţi
în cadrul ţării s-ar putea imagina şi făcînd
abstracţie de chestiunea naţionalismului. Gabriel Andreescu
abordează problema din punct de vedere juridicfilozofic
şi afirmă că naţionalismul civic nu
este doar o concepţie, ci este o normă. S-ar putea
să greşesc, dar, după părerea mea, aici este
vorba mai curînd de naţionalismul liberal. În interpretarea
lui Will Kymlicka, de exemplu, norma naţionalismului
liberal poate fi exprimată prin libertate în cadrul grupului
şi egalitate între grupuri. În acest cadru teoretic
întrebarea este: ce drepturi (colective) are o minoritate naţională,
care naţionalism şi construcţie naţională
poate fi justificată şi care nu poate. (Menţionez
în paranteză că pe mine mă preocupă de mult
timp de ce atît de puţini dintre intelectualii maghiari din
România se ocupă de curentul ideologic al naţionalismului
liberal de filozofia politică comunitară
respectiv faptul că asemenea argumente parcă nici nu
apar în discursul politic.)
Autorii, mulţi dintre ei sociologi, caută în coloanele
Provinciei soluţii la problemele ridicate cu cîţiva
ani în urmă de către Molnár Gusztáv, în studiul intitulat
Problema transilvană (Magyar Ki sebbség, 1997/34).
Şi fiindcă aici nu este vorba doar de o analiză,
ci şi de o anumită căutare de soluţii, faptul
se repercutează şi asupra formulării problemelor.
De aceea, poate că nu este o exagerare să afirmăm
că influenţează şi alegerea cadrului analizei.
Revenind la problema naţionalismului civic, sînt de acord
cu cei care nu cred că acesta ar putea însemna vreun fel
de soluţie. După părerea mea, orice naţionalism
are o componentă etnică, fie bazată pe origine,
fie una cu caracter construit. Asta are importanţă pentru
membrii grupului şi influenţează în mare măsură
acţiunile lor politice. În pofida oricăror retorici,
grupurile naţionale se organizează pe principiul naţional
sau etnic şi sînt foarte puţine exemple de depăşire
a acestuia. Eu consider că problema naţională a
acestui spaţiu poate fi observată sub forma unor structurări
paralele de naţiuni, fie că sînt sprijinite de stat
sau de minorităţi. Există, fireşte, interese
mai presus de etnie, de naţiune, dar acestea par a fi provizorii,
dependente de o situaţie politică dată. În schimb,
îndată ce apare un conflict relevant din punct de vedere
etnic, aceste colaborări provizorii încetează şi
structurarea pe baze etnice devine din nou determinantă.
Intenţia mea a fost doar abordarea problemei din alt punct
de vedere şi argumentarea împotriva folosirii conceptului
de naţionalism civic. Soluţiile posibile pentru situaţia
din România nu au constituit su biectul intervenţiei mele.
Aş menţiona doar că pare foarte greu să-mi
imaginez, că înainte de clarificarea conceptuală, am
fi capabili să înţelegem procesele. Ceea ce ar putea
fi important şi pentru cei care şi-au fixat drept scop
găsirea unor soluţii transetnice sau postnaţionale
pentru situaţia din România, respectiv Transilvania.
Traducerea: Florica PERIAN