Cîteva probleme teoretice ale autodefinirii şi autoorganizării

Antonela Capelle-Pogăcean analizează încercarea de autodefinire a minorităţii maghiare din România de după 1989, în cadrul teoretic al statului naţional român şi al naţiunii-mamă maghiare. Desigur, autoarea analizează şi conotaţiile istorice ale acestei relaţii semnalînd faptul că încercările de autodefinire nu sînt chiar de dată recentă, ci se încadrează într-un proces care a început după 1918. Problemele sînt aceleaşi, însă soluţiile depind de sistemul politic. În ce mă priveşte, voi reflecta asupra unor problemelor ridicate de acest studiu, dintre care cele mai importante le consider a fi relaţia dintre stat şi naţiune, respectiv cadrul interpretativ al minorităţii naţionale. Chiar dacă problemele legate de autodefinire şi autoorganizare sînt strîns legate între ele, din punct de vedere logic autodefinirea este primordială.

Voi începe cu problema teoretică a relaţiei dintre stat şi naţiune. Este deja un loc comun să afirmăm că în acest spaţiu, graniţele statelor nu coincid cu cele ale naţiunilor. De la formarea naţiunilor moderne, aceasta constituie una dintre principalele probleme ale regiunii. Este falsă părerea conform căreia ele vor fi rezolvate de (eventuala) bunăstare economică. Trebuie să pornim de la ideea că problemele etnice/naţionale vor influenţa încă multă vreme de-acum încolo politica regiunii, iar tot ce putem face - aşa cum spune şi Capelle-Pogăcean - este să "încercăm să trăim cu această situaţie".

Pentru a înţelege mai bine problema trebuie să avem în vedere formarea naţiunilor şi puterea organizatorică a principiului naţional. În cazul minorităţilor naţionale trebuie să acordăm o atenţie aparte modului de formare a minorităţii respective. În cazul în care hotarele naţiunii nu coincid cu graniţele statului, trebuie să facem distincţie între autodefinirea naţiunii culturale, respectiv a naţiunii-stat. În această situaţie putem face apel la definiţia dată de Benedict Anderson naţiunii ca şi comunitate imaginară. În definiţia lui Anderson naţiunea este o comunitate imaginară politică, delimitabilă şi suverană. Această definiţie poate fi desigur aplicată, cu cîteva ajustări, şi minorităţilor naţionale.

Relaţia dintre naţiunea în sens etnocultural şi minoritatea naţională nu poate fi ignorată. În timp ce, conform definiţiei lui Anderson, înainte de 1918 naţiunea maghiară era o comunitate politică imaginară, după 1918 acest lucru este valabil cel mult pentru cei rămaşi între graniţele statului ungar. Putem afirma că toate elementele definiţiei sînt valabile pentru maghiarii care trăiesc pe teritoriul Ungariei, mai puţin termenul de "imaginar", deoarece numai o parte (majoritatea) dintre cei care aparţin comunităţii imaginare au rămas între graniţele statale. De asemenea, putem considera că este satisfăcut criteriul necesar, dar nu şi cel suficient.

Să vedem însă ce se întîmplă în cazul minorităţii naţionale. Este ea oare, o comunitate imaginară politică, suverană şi delimitată? Este imaginară, ca orice grup mai mare. Este delimitată, dar nu de limitele "imaginate", ci de graniţele statale concrete, care limitează acest imaginar. De suveranitate însă, nici că poate fi vorba. Putem constata că graniţele statelor determină şi în continuare limitele comunităţii imaginare, putînd de aceea identifica trei tipuri de comunităţi imaginare. Prima este comunitatea imaginară etnoculturală ("maghiarimea" - totalitatea maghiarilor), a doua, comunitatea imaginară suverană din ţara-mamă, iar a treia, comunitatea imaginară a minorităţilor naţionale. În perioadele de după 1918, de fiecare dată trebuie analizată relaţia dintre acestea trei, în multe din cazuri ea putînd oferi explicaţii la diferitele discuţii care apar pe marginea problemei naţionale.

Problema naţiunii nu este doar una teoretică, în diferite situaţii politice elita politică punînd accentul, conform intereselor sale, şi pe diferite elemente constitutive ale autodefinirii. Szucs Jeno constata pe bună dreptate că "în perioada Monarhiei, conştiinţa istorică a claselor conducătoare maghiare era caracterizată prin utilizarea alternativă a două concepţii: naţional-statală faţă de minorităţi, respectiv naţional-culturală faţă de politica de germanizare a Curţii din Viena". Definiţia naţiunii, respectiv utilizarea acesteia nu este numai un concept de specialitate, ci în acelaşi timp şi un instrument politic. Astfel, analizînd formarea, construirea naţiunilor est-europene, putem constata cu surprindere cît de mult depinde această definiţie nu numai de conjunctura politică, ci şi de intenţiile politice. În timp ce în Ungaria nu există minorităţi naţionale care să formuleze un program politic, adică nu există minorităţi naţionale care să susţină o politică de construire a naţiunii, acest lucru nu poate fi spus şi legat de minoritatea maghiară din România. La nivel teoretic, România nu îşi poate defini concepţia naţională în acelaşi cadru, fiindcă în acest caz, fie nu îi consideră pe românii din Republica Moldova ca fiind parte a naţiunii române, fie trebuie să accepte că maghiarii din România sînt şi ei parte a naţiunii maghiare. În acelaşi timp, sub semnul concepţiei de stat naţional, minorităţile din România şi românii din afara graniţelor nu pot fi consideraţi concomitent ca parte a naţiunii etnoculturale. Din motivele amintite, relaţia dintre naţiune şi stat trebuie analizată în funcţie de conjunctura politică concretă a momentului.

Pe baza celor de mai sus putem risca afirmaţia că - indiferent de felul în care definim maghiarii din România şi privind cu scepticism retorica oficială - autodefinirea maghiarilor din România este, pe de o parte, o funcţie a situaţiei istorice (stat român, naţiune maghiară), iar pe de altă parte - şi poate că acesta este lucrul cel mai important - maghiarii din România se consideră o entitate politică şi socială independentă. Scopul declarat sau nedeclarat al acestei comunităţi este constituirea unei societăţi independente şi organizate după principiul naţional. Am pus accentul pe intenţii fiind vorba despre autodefinire, ceea ce presupune automat şi o imagine de viitor.

în această analiză nu voi discuta politica statului român, respectiv a celui ungar faţă de minoritatea maghiară din România, ea fiind prezentată de Capelle-Pogăcean prin mai multe exemple. Voi continua însă cu analiza autoorganizării minorităţii maghiare din România.

Schimbările care au loc sînt nu numai pe planul autodefinirii, ci şi la nivelul autoorganizării. Acesta este momentul în care începe şi instituţionalizarea pe bază naţională. Partidele minorităţilor naţionale sînt în acelaşi timp partide politice şi organizaţii sociale. Ca partid politic, ele participă la alegerile generale şi locale întărindu-şi astfel structura sa de partid. În paralel, acestea încearcă şi organizarea propriei societăţi ("imaginare"). Principala caracteristică a acestui proces o constituie formarea structurii instituţionale pe baze etnice, cea care ne arată că linia de demarcaţie pe bază etnică este determinantă. Şi dezbaterea pornită de studiul lui Molnár Gusztáv ridică tot problema liniilor de demarcaţie. Simplificînd puţin lucrurile, Molnár pune accentul pe liniile de demarcaţie teritorială, în timp ce partenerii de dezbatere consideră că demarcaţia etnică este mai accentuată. În această demers mă voi ocupa însă doar de linia de demarcaţie etnică.

Pornind de la modelul andersonian, aflăm şi răspunsul la întrebarea: de ce doreşte o minoritate naţională să devină o comunitate politică suverană. În acest sens putem observa aspiraţiile politice ale politicienilor şi intelectualilor minorităţii naţionale. Pe baza observaţiilor anterioare putem afirma că obiectivele politicii minoritare pot fi formulate foarte simplu ca fiind acelea de creare a unor unităţi mai mici în cadrul ţării (cu sublinierea că nu fac aici analiza problemelor legate de secesiune sau iredentism). Acceptăm ca teză fundamentală ideea că minoritatea doreşte segregarea, în pofida tuturor retoricilor publice. Pot fi distinse două tipuri de segregare: segregarea teritorială, respectiv cea instituţională. În politica minorităţilor federalismul, autonomia, devoluţia, descentralizarea administrativă primesc acum o importanţă deosebită deoarece ele servesc la crearea unităţilor mai mici, în care minoritatea naţională poate deveni majoritate (chiar dacă nu ca grup omogen), şi în care, într-un fel sau altul, ea este cea care ia decizii. Prin aceasta ea se apropie mai mult de situaţia politică în care naţiunea este condusă de lideri conaţionali, ceea ce, după Ernest Gellner, reprezintă unul din scopurile naţionalismului. Segregarea instituţională încearcă să constituie instituţii independente (maghiare), fie prin desprinderea din sistemul instituţional statal existent (sau în cadrul acestuia), fie prin constituirea unor instituţii noi. Prin urmare, crearea unor instituţii ale căror funcţionare să fie organizată de minoritate conform propriilor nevoi şi idei. Desigur, aceasta observaţie este valabilă doar la nivel macrosocial, nu şi la cel microsocial.

Putem deci delimita revendicările politice şi juridice de crearea, respectiv întărirea societăţii etno-civile. Pe baza celor prezentate anterior se observă că în cazul grupărilor politice ale minorităţilor trebuie să delimităm partidul politic de organizaţia socială. Bineînţeles, în practică ele nu pot fi separate, dar din punct de vedere metodologic ne putem permitem o astfel de delimitare. Partidul minorităţii, ca partid politic, participă la viaţa politică a ţării, porneşte în alegeri, formează grup parlamentar şi reprezintă interesele propriilor alegători. Tot ca partid politic urmăreşte şi realizarea segregării teritoriale şi instituţionale amintite. Prin urmare, spre exterior realizează segregarea (cultură, naţiune), iar spre interior are un rol integrator. Aceasta este funcţia grupării politice a minorităţii ca organizaţie socială - de a construi societatea etno-civilă pe identitatea naţională.

Trebuie să avem în vedere două procese, şi anume, cel coordonat de sus şi cel organizat de jos. Între organizaţiile, instituţiile constituite sau coordonate de sus le-aş include pe cele care într-un fel depind de organele de conducere ale maghiarilor din România. Cele înfiinţate de jos cuprind organizaţiile formate independent de acestea. Desigur, chiar şi aceste iniţiative "civile" depind de multe ori de UDMR, în sens mai larg, sau de resursele din Ungaria. În acest sens abia dacă putem vorbi de o societatea civilă a maghiarilor din România. De aceea propun pentru analiză noţiunea de societate etno-civilă. Această societate civilă face parte din proiectul de constituire a sistemului instituţional maghiar din România, sau mai exact, al construirii naţiunii maghiare din România. Scopul este formarea unei societăţi paralele. Grupul de cercetători din Miercurea-Ciuc (Biró A. Zoltán) vorbeşte de o societate maghiară din România, ceea ce în interpretarea mea poate fi doar posibilul rezultat al acestei politici de construire a naţiunii.

Aspectul interesant din punct de vedere teoretic este acela de a afla unde va conduce această construire a naţiunii minoritare? în scopul clarificării cadrului de analiză trebuie să vedem dacă există posibilitatea ca o politică reuşită de construire a naţiunii să conducă la formarea unei naţiuni de sine stătătoare. Va exista oare o naţiune maghiară din România pe lîngă naţiunea maghiară propriu-zisă? Sau să considerăm că Ungaria şi minorităţile maghiare din ţările vecine construiesc aceeaşi naţiune în condiţii diferite? Departe de mine intenţia de a formula vreun răspuns la aceste întrebări, însă din punct de vedere metodologic trebuie ca ele să fie puse, în primul rînd pentru a formula mai modest problema şi pentru a trata problema construirii naţiunii doar ipotetic. Cu această precizare pot afirma deja că observaţiilor mele empirice m-au condus la concluzia că trebuie analizate mecanismele de construire a naţiunii.

în reflecţiile mele de mai sus am dorit doar să aprofundez unele probleme ridicate de studiul Capellei-Pogăceanu, avînd convingerea că analizele descriptive trebuie aşezate într-un cadru teoretic. Autoarea ridică probleme fundamentale care, sper, vor duce în paginile revistei la o dezbatere fructuoasă.

Biroul de traduceri Robeni, Cluj