Legea statutului¹ şi politica naţională maghiară

Problema

Din punct de vedere metodologic, problema legii statutului trebuie abordată prin prisma politicii naţionale. Fie că recunosc acest fapt sau nu, toate statele duc o anumită politică naţională. Statul- naţiune din secolul XX, deşi încearcă să menţină imaginea neutralităţii etnoculturale, urmăreşte prin practica sa politică interesele – reale sau imaginare – ale unei anumite etnii/naţiuni. Influenţa globalizării, a modernizării pune sub semnul întrebării suveranitatea statală. Acest lucru este însă adevărat numai în cazul anumitor domenii ale politicii, atingînd politica naţională – subiectul scrierii de faţă – în cea mai mică măsură.(2) E suficient să ne gîndim numai la vechea-nouă lege a cetăţeniei germane sau la politica de sprijinire a culturii practicată de statul francez. Politica naţională are două aspecte care trebuie studiate separat din punct de vedere metodologic. Primul, pe care l-am putea numi politică de fortificare a naţiunii (naţionalism), se aplică pe teritoriul propriului stat-naţiune, iar cel de-al doilea se referă la etnicii care trăiesc în afara graniţelor şi poate fi numit naţionalismul patriei-mamă(3) (definind naţionalismul într-o manieră neutră din punct de vedere axiologic, ca o politică bazată pe principiul naţional). În acest studiu ne vom ocupa de cea de a doua problemă. Ca şi concepţie, legea statutului nu este unică în felul ei; în această regiune Slovacia, Croaţia şi România acordă şi ele tratament preferenţial membrilor naţiunii luate în sens etnocultural.

Punctul de pornire este faptul că graniţele naţiunii maghiare şi cele ale statului maghiar nu coincid. Începînd din 1918, toate guvernele maghiare au luat atitudine faţă de această situaţie, devenită o problemă centrală a politicii externe ungare. Spaţiul nu ne permite schiţarea istoricului problemei. Astfel, ne vom ocupa doar de problema statului ungar şi a maghiarilor din ţările limitrofe, referindu-ne numai la perioada de după 1989. În prezent, principiul sprijinirii maghiarilor din ţările vecine nu constituie subiect de dispută, diferenţe de opinie existînd doar în privinţa concepţiei.

Situaţia actuală

Pe scurt: Ungaria – în prezent – sprijină din punct de vedere politic, moral şi material instituţiile şi organizaţiile minorităţilor maghiare din ţările vecine, prin intermediul fundaţiilor constituite în acest scop. Sprijinul nu poate însă compensa dezavantajele şi lipsa de perspectivă izvorîte din situaţia economică a acestor state.(4) Din acest motiv, mulţi optează pentru stabilirea în Ungaria sau pentru a lucra (oficial sau la negru) în Ungaria. Obţinerea unui loc de muncă, respectiv stabilirea domiciliului în Ungaria sînt momentan reglementate de diverse legi care nu fac diferenţieri pe considerente etnice. În cazul stabilirii domiciliului în Ungaria, cererile persoanelor care au în ascendenţă cetăţeni maghiari sînt aprobate, dar nu există nici o prevedere legală care să facă distincţie pe bază etnică sau naţională între cetăţenii străini. Într-adevăr, persoanele care aparţin comunităţii etnoculturale maghiare pot obţine mai uşor locuri de muncă, respectiv aprobările necesare, datorită cunoaşterii limbii şi a relaţiilor lor, iar posibilitatea ca ei să aibă ascendenţi cetăţeni maghiari este mai mare.(5) Au existat şi pînă acum reglementări şi facilităţi legale aplicabile maghiarilor din ţările limitrofe, dar acestea au fost dispersate în aproximativ 150 de acte normative.(6) Actualul proiectul de lege, care are în mod declarat caracter de lege-cadru, încearcă să armonizeze actele normative amintite. O parte din facilităţile deja existente sînt stipulate formal în legi, celelalte sînt însă informale, decizia privind acordarea lor fiind lăsată la latitudinea diferitelor oficii. În prezent, cercul celor îndreptăţiţi a beneficia de aceste facilităţi nu este definit şi nimic nu se acordă de drept subiectiv. Cei care le acordă oarecum, presupun că ele se referă la maghiarii din ţările limitrofe, dar nicăieri nu se specifică formal cine aparţine acestui grup.

Pregătirea proiectului de lege

La pregătirea proiectului de lege, pe lîngă reprezentanţii guvernului şi ai partidelor de opoziţie din Ungaria, au participat – în cadrul MÁÉRT(7) – şi delegaţii partidelor minorităţilor maghiare din ţările învecinate; adică reprezentanţii (tuturor) organizaţiilor politice ale maghiarilor din Bazinul Carpatic. La cea de-a doua întrunire a MÁÉRT organizată în data de 12 noiembrie 1999, participanţii au cerut guvernului Republicii Ungare să studieze posibilitatea reglementării statutului de care maghiarii din ţările limitrofe pot beneficia în cadrul legislaţiei ungare. MÁÉRT, guvernul şi diferitele comisii de specialitate au finalizat prima variantă a proiectului de lege în iulie 2000, iar în urma unor consultări – cea de-a treia întrunire a MÁÉRT (decembrie 2000) – guvernul a definitivat proiectul de lege în luna martie a anului curent şi l-a prezentat Parlamentului în aprilie.

Discuţiile pe tema legii statutului privesc următoarele probleme-cheie: 1. concepţia în sine, 2. ipotezele privind posibilul efect al legii, 3. grupul persoanelor care vor beneficia de aplicarea legii, 4. problema autorităţii emitente a certificatului, 5. posibilele consecinţe.

Concepţia

Înainte de apariţia acestei concepţii, discuţia era centrată pe problema dublei cetăţenii. Deoarece această soluţie a întîmpinat multiple obstacole juridice şi politice, elaborarea unei legi a statutului părea o soluţie intermediară acceptabilă pentru toate părţile. Deşi denumirea de lege a statutului s-a păstrat la nivelul discursului, proiectul s-a transformat ulterior în legea facilităţilor, iar ultima versiune a fost prezentată Parlamentului pur şi simplu ca legea despre maghiarii care trăiesc în ţările vecine. După redactarea primei versiuni a legii, Uniunea Mondială a Maghiarilor a întocmit proiectul de lege despre cetăţenia externă (Külhoni Állampolgárság), în care acordarea paşaportului maghiar pentru maghiarii care trăiesc în afara graniţelor ca soluţie la problema Schengen juca un rol important.

Maghiarii din statele vecine se află, în mod declarat sau nu, într-o situaţie dezavantajată în comparaţie cu membrii etniilor majoritare. Deşi din punct de vedere legal, statele respective nu fac discriminări între cetăţenii lor, acest lucru nu este adevărat şi în practică. În acest sens, sprijinul acordat de statul ungar, respectiv legea statutului poate fi privită ca un fel de compensaţie. Nu ar fi necesară o lege a statutului şi nici sprijin din partea statului maghiar, dacă ar fi adevărată afirmaţia că ţările vecine, chiar dacă nu adoptă o atitudine pozitivă, sînt măcar neutre din punct de vedere etnocultural faţă de minorităţile naţionale.

Intenţia legii este exprimată cel mai clar de preambulul proiectului de lege, conform căruia Parlamentul ungar adoptă legea pentru a „asigura apartenenţa maghiarilor care trăiesc în statele vecine la naţiunea maghiară unitară, prosperitatea lor pe meleagurile lor natale, precum şi păstrarea conştiinţei identităţii lor naţionale”.

Ipotezele privind efectul legii

După 1990, emigrarea/stabilirea în Ungaria a maghiarilor din ţările vecine s-a accelerat, fapt perceput ca o problemă serioasă atît în Ungaria, cît şi în rîndul comunităţilor maghiare din ţările vecine. Autorii proiectului de lege au pornit de la ideea că din punctul de vedere al politicii naţionale maghiare, ar fi dezirabil ca maghiarii din ţările vecine să rămînă şi să se realizeze pe meleagurile lor natale. Trebuie să adăugăm că populaţia Ungariei este în scădere de mai multă vreme şi, asemenea tendinţei europene generale, necesarul de forţă de muncă calificată creşte rapid şi în această ţară. Din acest punct de vedere trebuie menţionat că – asigurînd totodată „menţinerea pe poziţii” a maghiarilor din ţările vecine – Ungaria ar rezolva problema deficitului permanent de personal calificat la modul cel mai ieftin şi fără a crea mari probleme de adaptare prin atragerea profesioniştilor maghiari din ţările vecine.

Din punct de vedere profesional nu putem decide în prezent dacă legea va facilita emigrarea sau rămînerea acasă.(8) În discursul politic din Ungaria apar ambele argumentări. Proiectul de lege doreşte să servească supravieţuirea comunităţilor maghiare din ţările vecine şi păstrarea conştiinţei identitare a membrilor acestora, stimulîndu-i să rămînă pe meleagurile natale. Deşi nu ţine de subiect, proiectul de lege privind cetăţenia externă formulează obiective similare:

Se presupune că, în cazul în care maghiarii din ţările vecine pot călători fără restricţii deosebite în Ungaria, iar acolo beneficiază de anumite facilităţi, mai puţine persoane vor opta pentru părăsirea locurilor natale. Adversarii proiectului de lege sau cei care sînt doar parţial de acord cu acesta, au o altă părere. Tabajdi Csaba consideră că „este posibil ca proiectul de lege propus acum să devină legea ademenirii.”(9). Szent-Iványi István afirmă acelaşi lucru: „concepţia formulată de guvern va servi pînă la urmă nu rămînerii acasă, ci emigrării”(10).

Cu siguranţă, proiectul de lege va influenţa deciziile privind emigrarea, dar alţi factori – cum ar fi starea economiei – reprezintă probabil argumente mai puternice în luarea acestor decizii. Legea statutului acordă facilităţi numai pînă la aderarea Ungariei la UE. În anumite privinţe, ea va constitui şi ulterior baza unor facilităţi, dar problema cu adevărat importantă, cea a călătoririi fără viză în Ungaria, va rămîne nerezolvată. Este clar că nu toată lumea va beneficia de aceste facilităţi. Cu sau fără legea statutului, aderarea Ungariei – aşteptată în viitorul apropiat – la Convenţia Schengen va confrunta maghiarii din ţările limitrofe cu o situaţie nouă, care poate constitui o motivaţie mai puternică decît legea statutului în ceea ce priveşte deciziile referitoare la emigrare.

Grupul persoanelor care vor beneficia de facilităţile legii. „Cine este maghiar?”

În disputa referitoare la legea statutului întrebarea „cine este maghiar?” ocupă un loc important. Cei care şi-au exprimat părerea în această polemică au considerat definirea grupului de persoane la care se va aplica legea ca fiind cea mai delicată problemă. Pentru a evita acest lucru, autorii legii au folosit concepte ca subiect de drept, respectiv validitate personală. „Scopul declarat şi raţiunea exclusivă a acestui act normativ este – scrie revista de opoziţie de orientare liberală de stînga, Magyar Hírlap – instituirea unor facilităţi pentru maghiarii care trăiesc în condiţii de minoritate, care să îi deosebească de alţi cetăţeni străini care vin în contact cu statul maghiar. Prin urmare, definind subiecţii legii, legiuitorul stabileşte în mod inevitabil înţelesul termenului de membru al naţiunii maghiare care trăieşte într-o ţară vecină.”(11) Din punct de vedere teoretic, aceasta este problema-cheie.

Actul definirii grupului de beneficiari a generat conflictul/disputa dintre criteriile obiective şi cele subiective. Principiul – subiectiv – al libertăţii identităţii, s-a confruntat cu criterii – obiective – cum ar fi cunoaşterea limbii, respectiv apartenenţa la instituţii maghiare (biserică, partid, organizaţie). Disputa legată de statutului juridic al maghiarilor din ţările vecine implică – în plan teoretic – în esenţă, definirea naţiunii (maghiare). Deşi proiectul de lege nu atinge problematica „cine este maghiar”, este vorba de fapt de a formula un răspuns la întrebarea: cine dintre cei care trăiesc în ţările limitrofe aparţin de naţiunea maghiară. Proiectul încearcă să definească grupul beneficiarilor astfel încît să fie incluse numai persoane care aparţin naţiunii etnoculturale maghiare, fără ca vreuna dintre acestea să fie exclusă.(12)

Deoarece proiectul de lege se referă numai la maghiarii care trăiesc în ţările vecine, argumentînd această restricţie prin faptul că ei au ajuns sub autoritatea unui alt stat ca urmare a tratatelor de pace care au încheiat primul război mondial, concepţia nu poate fi interpretată ca una clădită exclusiv pe definiţia etnoculturală a naţiunii. În schimb, prin îmbinarea principiul etnocultural cu cel teritorial, legea statutului se bazează pe un fel de definiţie etno-teritorială a naţiunii. Din punct de vedere teoretic, legea ar fi fost coerentă dacă s-ar fi referit la toţi maghiarii din toate ţările lumii.(13) Prin urmare, datorită în parte practicii de pînă acum, dar de data aceasta la nivelul codificării legale, putem vorbi de trei categorii de maghiari: maghiarii din Ungaria, maghiarii din ţările vecine, respectiv emigraţia maghiară din Vest.

Definiţiile naţiunii pot fi împărţite în două categorii. Prima abordare consideră naţiunea un produs al epocii moderne, formată în urma unor modificări sociale şi avînd o strînsă legătură cu statul. Cealaltă abordare subliniază nucleul etnic care a existat cu mult înaintea apariţiei naţiunilor moderne. Ea pune accentul în primul rînd pe limbă şi cultură, respectiv pe simboluri etnice. Punctele de referinţă şi prezumţiile definiţiilor amintite sînt diferite, uneori chiar excluzîndu-se reciproc. Dacă analizăm mai atent situaţia, putem observa că fiecare grupare politică utilizează definiţia care, în opinia sa, îl avantajează cel mai mult, în funcţie de propriile sale interese politice şi de ideologia sa.(14)

La nivel teoretic această chestiune a fost tratată cel mai profund de Bauer Tamás.(15) În opinia lui, maghiarii din România sînt membrii comunităţii politice româneşti prin faptul că sînt cetăţeni români şi participă la viaţa politică a României. Dar astfel ei devin şi membrii ai naţiunii politice române? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să clarificăm conceptele de naţiune culturală şi naţiune politică. Pe scurt, primul concept defineşte naţiunea pe bază etnoculturală, punînd accent pe limba şi cultura comună, iar cel de-al doilea oglindeşte viziunea conform căreia persoanele care trăiesc pe teritoriul unui stat constituie o naţiune. Naţiunea este subiectul, iar politică este atributul. În cazul naţiunii culturale (sau etnoculturale), culturală este atributul, subiectul fiind tot naţiunea. Accentul se pune pe conceptul de naţiune. Întrebarea se pune la fel ca în cazul naţionalismului civic, respectiv etnic.(16) În accepţiunea lui Bauer Tamás, apartenenţa la naţiunea politică maghiară şi cetăţenia maghiară sînt noţiuni care se suprapun. Conform acestei logici, maghiarii din România, Slovacia etc. fac parte din naţiunea română, slovacă etc. În cazul în care punem un semn de egalitate între naţiune politică şi cetăţenie, acest lucru este adevărat, dar folosirea termenului de naţiune politică devine inutilă. Din punctul de vedere al Ungariei poate că folosirea termenului este îndreptăţită, deoarece în secolul al XIX-lea, minorităţile din Ungaria au luat parte la procesul de formare şi construire a naţiunii (nation-building) maghiare moderne, iar în prezent putem afirma despre cei care aparţin minorităţilor din Ungaria că au dublă identitate naţională, deci şi una maghiară. În cazul minorităţilor maghiare din ţările vecine acest lucru nu este valabil. Ele nu au participat la formarea naţiunilor vecine, al căror proces de construcţie naţională, început după 1918, s-a îndreptat parţial împotriva acestor minorităţi(17). Cît despre identitate duală putem vorbi eventual în cazul căsătoriilor mixte.

Faptul că maghiarii din România participă direct sau prin organizaţiile lor la viaţa politică românească; că în România, Slovacia şi Iugoslavia partidele minorităţilor au participat/participă la guvernare; că minoritarii sînt cetăţeni ai acestor ţări şi astfel aparţin de comunitatea politică respectivă, nu înseamnă că ei aparţin şi de naţiunea politică (!) a statului respectiv. Naţiunea în sens politic şi naţiunea în sens cultural se referă în primul rînd la procesul de formare a diferitelor naţiunilor, respectiv la politicile care exprimă organizarea statului pe un anumit principiu naţional. Ele nu sînt în nici un caz afirmaţii care exprimă un fapt. Acest lucru se manifestă în practică – luînd acum exemplul României – printr-o politică bazată pe principiul naţiunii politice în privinţa minorităţilor din ţară, respectiv o politică bazată pe principiul naţiunii culturale în privinţa românilor care trăiesc în afara ţării, în special în Republica Moldova. Ungaria a purtat o politică bazată pe principiul naţiunii politice pe teritoriul Regatului Ungar între anii 1867 şi 1918, continuînd cu aceeaşi politică pe teritoriul Ungariei după 1918, cuplată cu o politică bazată pe principiul naţiunii culturale în privinţa maghiarilor din ţările vecine. Prin aceste exemple am urmărit doar să atrag atenţia asupra faptului că utilizarea neatentă a oricăreia dintre aceste definiţii este riscantă.

După Bauer Tamás, reprezentantul SZDSZ (Uniunea Democraţilor Liberi), partid ce respinge categoric legea statutului, adevăratul mesaj al acestei legi poate fi formulat astfel: „Patria voastră este de fapt statul maghiar şi nu statul ai cărui cetăţeni sînteţi. ... statul maghiar v-ar da din inimă... ceea ce degeaba aşteptaţi de la statul sub autoritatea căruia v-a pus Trianonul. ... nu speraţi să vă integraţi în comunitatea politică a statului ai cărui cetăţeni sînteţi... speraţi în continuare altceva, deşi acel ceva de fapt nu poate fi realizat niciodată”.(18) În opinia lui Bauer, această lege este foarte dăunătoare pentru că a început deja un proces în urma căruia maghiarii minoritari vor considera statul în care trăiesc patria lor. Legea statutului ar întrerupe acest proces, fiindcă ar crea o opoziţie între maghiarii minoritari şi populaţia majoritară, conservînd astfel sentimentul de apatrid ce caracterizează maghiarii care trăiesc în statele vecine.

Nu doresc să polemizez cu afirmaţiile lui Bauer, dar aş preciza că abordării care stă la baza acestora i se poate opune o alta care, desigur, nu este mai adevărată, ci la fel de relativă şi discutabilă. În opinia lui, problema minorităţilor se apropie de soluţionare, prin „sublimarea” graniţelor apartenenţa naţională îşi va pierde importanţa. Bauer consideră că problema va exista numai pînă în momentul în care Ungaria şi statele vecine vor deveni membre ale UE. Nu sînt de acord cu această viziune optimistă, fiindcă în opinia mea – recunosc, la fel de discutabilă – aceasta nu este fundamentată nici de logica dominantă a statului-naţiune, nici de cea a construcţiei etnonaţionale minoritare (minority nation-building). Putem crede că va dispărea caracterul determinant al principiului naţional, dar deocamdată nu se întrevede nici un semn al unei asemenea evoluţii, iar competiţia naţională – cred – va rămîne în continuare determinantă. Confruntînd aşteptările morale cu procesele sociologice, afirm că sentimentul de apatridie nu va dispărea, iar opoziţia dintre populaţia majoritară şi cea minoritară va continua să existe.

Problema autorităţii emitente a certificatelor

Conform proiectului de lege, nu statul maghiar, ci organele (birourile) create de către organizaţiile maghiare ce se vor constitui în ţările vecine, vor avea competenţa de a decide cine sînt beneficiarii facilităţilor. Practic, aceste organe vor decide cine aparţine minorităţii naţionale respective şi deci, cine este maghiar. În concepţia legii statutului, organele maghiare din ţările vecine ar prelua cererile şi le-ar transmite către statul maghiar, care ar emite actul ce confirmă obţinerea statutului legal. Analiza cererilor va cuprinde inevitabil şi elemente subiective, aşa cum am văzut la definirea statutului de maghiar, dar această problemă nu poate fi rezolvată din punct de vedere teoretic. Nu avem altă soluţie decît să sperăm că aceste organe şi funcţionarii lor vor fi obiectivi. „Cei cărora nu li se va acorda certificatul, nu vor fi recunoscuţi ca fiind maghiari” ne avertizează pe bună dreptate după examinarea eventualelor piedici Öllős László din Slovacia.(19)

Statul maghiar eliberează doar certificatul. Poate apărea o situaţie paradoxală cu importante implicaţii de tehnică juridică: în primul rînd, statul maghiar nu poate menţine instituţii publice pe teritoriul altei ţări.(20) Din acest motiv, organele delegate de organizaţiile din ţările vecine vor putea da numai recomandări privind persoanele care trebuie considerate maghiare. Decizia va fi luată de autorităţile statului maghiar. Astfel, definiţia etno-teritorială a naţiunii, respectiv definirea în două trepte a calităţii de maghiar poate fi considerată o instituţionalizare a naţiunii maghiare transfrontaliere.

Posibile consecinţe. Concluzii

Mai multe persoane au dat glas temerilor în legătură cu proiectul de lege, respectiv cu posibilele sale efecte. Sursele eventualelor probleme sînt: atitudinea populaţiei majoritare, conformitatea cu reglementările UE, implicaţiile materiale, subiectivitatea celor care eliberează certificatele, facilitarea emigraţiei, înăsprirea reglementărilor legale privind cetăţenii străini în paralel cu dezbaterea legii statutului, problemele care vor trebui reglementate ulterior prin alte legi, tensiunile din politica internă, respectiv între organizaţiile din ţările vecine. În opinia mea, există două probleme serioase care trebuie rezolvate. Prima este faptul că legea se referă în primul rînd la facilităţi de care se poate beneficia pe teritoriul Ungariei şi nu la întărirea organizaţiilor şi instituţiilor din ţările vecine. Este adevărat că legea nu va afecta sistemul de subvenţii existent, dar acest fapt este amintit doar în treacăt şi, în acelaşi timp, este posibil ca o altă alocare a resurselor să servească de fapt rămînerea pe meleagurile natale. Cealaltă se referă la faptul că nu există soluţie pentru situaţia de după aderarea Ungariei la UE, problemă ce a constituit poate cel mai important argument pentru elaborarea legii statutului.

Note
(1 )Denumirea oficială a proiectului de lege este „Despre maghiarii care trăiesc în ţările vecine”. Însă în discursul politic (şi profesional) s-a încetăţenit denumirea de „legea statutului”. Prin urmare voi folosi şi eu termenul uzual în acest articol.

(2) Michael Mann: Nation-States in Europe and Other Continents: Diversifying, Developing, Not Dying, DAEDALUS, Vol. 122 (3), 1993.

(3) Rogers Brubaker: Nationalism Reframed: Nationhood and the National Question in the New Europe, Cambridge University Press, 1996.

(4) Prezentarea diferenţelelor dintre statele învecinate cu Ungaria nu constituie obiectul acestui articol, este însă evident că obţinerea unui loc de muncă sau stabilirea în Ungaria este mult mai importantă, de exemplu, pentru un maghiar din Ucraina, decît pentru unul din Slovacia.

(5) Legea nu face diferenţă între maghiarii şi românii din Transilvania, în ipoteza că au ascendenţi cetăţeni maghiari. Teoretic, ambele categorii pot obţine dreptul de rezidenţă şi, ulterior, cetăţenia în aceleaşi condiţii.

(6) Tóth Judit: „A diaszpóra a jogszabályok tükrében”, în Regio, nr. 3-4/1999.

(7) Consiliul Maghiar Permanent, constituit în martie 1999.

(8) Deşi s-au realizat mai multe sondaje, după părerea mea aceste probleme nu pot fi cercetate prin metoda chestionarelor.

(9) Népszabadság, 10.04.2001.

(10) Népszabadság, 10.04.2001.

(11) Neumann Ottó: „Magyarságot igazoló hivatal”, în Magyar Hírlap, 11.07.2000.

(12) Proiectul de lege acordă aceleaşi facilităţi şi membrilor nemaghiari ai familiei persoanelor care deţin certificat de maghiar, fără a-i obliga să se declare maghiari.

(13) În interpretarea mea acest fapt are în primul rînd cauze economice.

(14) Nu afirm că elitele politice ar trebui să aibă un set de opinii coerente din punct de vedere teoretic şi să acţioneze în consecinţă, însă din punct de vedere al ştiinţelor sociale nu le putem evita.

(15) Bauer Tamás: „A hazátlanság tartósítása”, în Népszabadság, 10.01.2001. Nu am intenţia să polemizez cu Bauer Tamás, ci mai degrabă să prezint problemele puse de el.

(16) Kántor Zoltán: „Naţionalism civic?”, în Provincia, nr. 7/2000.

(17) Molnár Gusztáv mi-a atras atenţia asupra acestei deosebiri.

(18) Bauer Tamás, ibid.

(19) Öllős László: „Hova tartozhatunk?”, în Fundamentum, nr. 3/2000, p. 101.

(20) Cu excepţia, desigur, a ambasadelor şi a consulatelor, dar ar fi fost inoportun din punct de vedere practic şi politic ca aceste instituţii să fie abilitate în ceea ce priveşte efectuarea acestor operaţii.

1968, Timişoara; Institutul Teleki László, Budapesta, sociolog, politolog; profesor invitat la Cluj şi Timişoara; ELTE, Budapesta, profesor; Kisebbségi nemzetépítés; A romániai magyarság mint nemzetépítő kisebbség,(Nation-building minoritar.), în Regio nr. 3/2000; Az RMDSZ a romániai kormányban (UDMR la guvernare, 1996-2000), (în colab. cu Bárdi Nándor), în Regio, nr. 4/2000.

Traducerea: VENCZEL Enikő