Consocierea* în Ardeal. Procese şi modele

În paginile Provinciei, au ieşit la lumina zilei mai multe teme care aveau ca scop interpretarea şi depăşirea faliei etnic/naţional. Cred că dezbaterile şi scrierile despre literatura transilvană, consociere, naţionalismul civil, posibilitatea unui partid transetnic, respectiv despre istoria comună a diverselor etnii se înscriu printre acestea. Din cînd în cînd, chiar dacă nu explicit, întrebarea care se pune este următoarea: ce poate face intelectualul luminat, de tip european, român sau maghiar, actor public în direcţia deconstrucţiei statului naţional centralizat, astfel încît identitatea/interesul său naţional să aibă cît mai puţin de suferit. Ideea de bază este că ar trebui create în interiorul societăţii româneşti nişte structuri care ar putea să asigure, în acelaşi timp, ieşirea României din categoria de failed states şi convieţuirea paşnică dintre români şi maghiari.

Dezbaterile scot în evidenţă două falii: prima este cea etnică/naţională (dintre români şi maghiari), iar cealaltă este cea regională (dintre Ardeal şi restul României). În interpretarea mea, în primele numerele, poate în urma articolului Problema transilvană (1), accentul cădea mai degrabă pe regionalism şi federalism, în timp ce, mai nou, locul central în ordinea întrebărilor îl ocupă o gîndire ce caută notele comune din interiorul Ardealului şi, de asemenea, fundamentarea posibilelor acţiuni şi cadre politice ce se hrănesc dintr-o asemenea gîndire. Numerele din Provincia care se ocupă de literatura transilvană, de naţionalismul civil şi de istoria transetnică servesc la formarea unei culturi politice comune, iar ideea unui partid transetnic şi modelul consociaţional se îndreaptă spre naşterea cadrului politic şi al unei acţiuni politice în comun.

Cei care se ocupă de problemele Europei Centrale şi de Est cercetează, înainte de toate, modul în care se formează democraţiile în această regiune. Explicit sau nu, analizele lor se bazează pe ideea că, după căderea sistemelor socialiste de stat, în această regiune se formează nişte sisteme democratice. Sînt de acord că, în comparaţie cu sistemele politice non-democratice de dinainte, putem observa o deplasare înspre direcţia economiei de piaţă, a parlamentarismului şi a libertăţilor individuale, numai că, de la axa formată de Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Slovenia înspre răsărit, acest proces are loc mult mai încet. Aici nu putem vorbi decît de democraţii în sens formal, apariţia unei democraţii substanţiale se mai lasă aşteptată – în cazul în care ea se va naşte vreodată. Deci, în măsura în care analizăm chestiunea în acest cadru politic, trebuie să punem accent nu doar pe consociere, ci şi pe democraţie. Chiar dacă această afirmaţie e deja un loc comun, democraţia nu poate fi imaginată în această regiune în lipsa acelor cadre politice în interiorul cărora minorităţile naţionale să-şi poată păstra identitatea naţională. Pentru acest lucru este nevoie atît de formarea, în interiorul statului, a unor formaţiuni mai mici, cît şi de instituţii autonome ale minorităţilor. Un asemenea model posibil ar fi democraţia consociaţională (2).

În interpretarea mea, modelul democraţiei consociaţionale, legat de numele lui Arend Lijphart, are o parte sociologică şi una politologică. Partea sociologică se referă la specificul societăţilor pluraliste şi la caracteristicile subculturilor acestora, iar cea politologică la sistemul politic ce ia naştere (sau ar trebui inventat) în astfel de situaţii.

În ceea ce priveşte partea sociologică a modelului, în cazul în care am încerca să-l aplicăm României, trebuie spus încă de la început că deşi teoria ne vorbeşte despre două subculturi – de doi piloni sau de doi stîlpi –, respectiv despre formele instituţionalizate ale acestora, în cazul nostru subcultura română şi cea maghiară, în realitate doar una dintre acestea, cea maghiară, funcţionează ca subcultură autonomă. Subcultura română nu s-a instituţionalizat pe linia de demarcaţie a etnicităţii, în timp ce subcultura maghiară a luat ca reper pentru instituţionalizarea ei tocmai etnicitatea. În sensul în care foloseşte Lijphart termenii, o subcultură nu poate fi determinată doar printr-o singură linie de demarcaţie, din contră, e nevoie de o serie de astfel de linii care se întăresc reciproc şi se acoperă una pe cealaltă. În cazul maghiarimii din România o astfel de linie de demarcaţie este determinată de următorii factori: limba, religia, poziţia geografică şi, mai ales, naţiunea/etnia. Bineînţeles, o analiză riguroasă ar arăta că nici una dintre aceste linii nu este chiar atît de univocă pe cît le-ar plăcea analiştilor (3). Cred că prin combinarea acestor linii de demarcaţie, dintre care cea naţională/etnică este cea mai importantă, maghiarimea din România devine relativ bine delimitabilă şi interpretabilă ca subcultură (4).

Linia de demarcaţie naţională este determinantă în această regiune din secolul XIX, încă din perioada formării naţiunilor moderne ale acestui spaţiu geografic. Ca efect al instituţiilor naţionale, limba şi religia s-au (re)instituţionalizat în cadre naţionale. Disoluţia monarhiei austro-ungare şi schimbarea de sistem ce a avut loc în 1989 s-au petrecut într-o epocă în care statele şi grupurile etnice nedominante (minorităţile naţionale) s-au organizat după principiul naţional şi duceau o politică de construcţie sau de consolidare naţională. Ambele mutaţii, capitale pentru această regiune, au intervenit în formarea ambiţiilor şi a spaţiilor de joc politice ale acestor grupuri naţionale, dar n-au dus la o minimizare a principiului naţional, ci, din contră, i-au conferit un caracter mai univoc. Acest lucru este valabil deopotrivă în cazul majorităţilor şi minorităţilor dintotdeauna. Politica de construcţie naţională a majorităţii, respectiv a minorităţii, a dus la consolidarea faliei etnice/naţionale.

Într-un asemenea caz este dificil a găsi o soluţie politică ce acordă atenţie faptelor de mai sus, dar, în acelaşi timp, doreşte şi să le depăşească. Într-o lucrare mai veche am ajuns la concluzia, pe care o împărtăşesc şi astăzi, că în România nu poate lua naştere o democraţie consociaţională, dar că există aici anumite mecanisme consensuale cu caracter consociaţional (5). Acest lucru îşi găseşte valabilitatea nu numai în cazul special în care UDMR este la guvernare, ci e valabil chiar prin faptul că UDMR este reprezentantul politic al subculturii maghiare. Din acest motiv, putem spune că din 1989 UDMR duce o politică de tip consociaţional. Iar acest lucru nu se va schimba atîta timp cît va reuşi să-i convingă pe alegătorii propriei subculturi ca s-o voteze.

Una dintre caracteristicile cele mai importante ale organizării consociaţionale este că nu se bazează pe formaţiuni din interiorul statului, ci pe subculturile determinate prin anumite falii. În acest sens, această teorie se înrudeşte cu autonomia individuală a austro-marxiştilor, dar se distanţează de federalism şi de concepţiile bazate pe autonomia teritorială. Referitor la posibilităţile de consociere în Ardeal, Szász Alpár Zoltán spune foarte corect că: „pentru a se forma cadrele instituţionale ale consocierii, (…) ar trebui să se modifice structura teritorială a statului” (6). Împreună cu Gabriel Andreescu şi Szász Alpár Zoltán, crede că există puţine şanse ca o asemenea modificare să aibă loc în viitorul apropiat. În schimb, dacă se modifică structura teritorială a statului, adică se formează o organizare bazată pe asociere federativă, atunci, pe o unitate teritorială în care ponderea demografică a maghiarilor este considerabilă, nu este exclusă această posibilitate. Modelul n-ar deveni teritorial nici în acest caz, ci s-ar realiza într-o formaţiune mai restrînsă din interiorul ţării.

În opinia tranzitologilor, pentru ca într-o societate plurală bazată pe falii să ia naştere democraţia, trebuie să apară nişte linii de demarcaţie care să depăşească etnicitatea. Una dintre acestea ar putea fi linia de demarcaţie civilizaţională – reală sau doar voită – sau cea economică. Forţînd un pic lucrurile, putem cădea de acord că o atare linie există deja între Ardeal şi restul României, dar, în opinia mea, se pot stabili linii de demarcaţie la fel de valabile între una sau alta dintre părţile Ardealului (a se vedea de exemplu cazul judeţului Hunedoara). Cele patru segmente (piloni) caracterizate de Molnár Gusztáv pot fi descrise mai degrabă ca preferinţe politice şi nu ca subculturi autentice. Ne-am afla într-o mare dificultate dacă am încerca să caracterizăm aceste segmente din interiorul modelului lijphartian; ce anume ar mai determina acest segment în afară de transilvanism şi de opoziţia faţă de acesta?

Molnár Gusztáv se gîndeşte la o consociere în interiorul Ardealului, care să fie un fel de compromis între elitele politice române „transilvaniste” şi cele maghiare. Gabriel Andreescu se apropie de – în termenii dînsului – modelul consensualist dinspre participarea UDMR la un guvern de coaliţie (7). Desigur, modelul consociaţional se manifestă în relaţiile dintre partide, însă acest lucru ţine doar de partea politologică a modelului, şi, în această lectură, e dependent de conjunctură. Pentru a putea vorbi de democraţii consociaţionale nu e suficient ca elitelor (în cazul României conducătorii UDMR şi conducerea unui partid românesc) să li se pară reciproc fructuoasă o guvernare împreună. Ar mai fi necesar să convingă propriile subculturi de avantajele unei atari colaborări, respectiv ca acest compromis să fie susţinut de majoritatea propriei subculturi. În ceea ce priveşte UDMR şi maghiarimea din Ardeal, situaţia este relativ simplă, dificultatea stă mai degrabă în faptul că, de partea română, nu putem vorbi despre o singură subcultură (chiar dacă, adesea, privind dinspre partea maghiarimii, lucrurile par să stea aşa). Deci UDMR, maghiarimea din Ardeal nu duce tratative cu elita „celeilalte” subculturi, ci cu un partid politic, care, în realitate, nu se bazează pe o subcultură. Simplificînd puţin lucrurile, faptul că majoritatea românilor nu sprijină anumite doleanţe ale minorităţilor nu înseamnă că ţin cu toţii de aceeaşi subcultură, ci doar că o parte din grupul vizat ia o poziţie politică faţă de o anumită chestiune. Faptul că UDMR şi partidele aflate la putere leagă nişte compromisuri cu caracter consociaţional, nu poate fi numit consociere.

În opinia lui Bakk Miklós, UDMR a urmat în ultimii zece ani trei strategii: strategia autonomiei naţionale, strategia regională în ceea ce priveşte Ardealul şi strategia consociaţională (8). După cum spune el, primele două „depăşesc structura actuală a statului român”. În principiu, a treia nu pune sub semnul întrebării structura statului, dar reorganizează raportul dintre majoritate şi minoritate. Cum acest lucru nu poate fi viabil decît acolo unde există o cultură politică consensualistă, ale cărei condiţii, datorită „moştenirii istorice a României”, nu sînt date, Bakk Miklós va concluziona referitor la strategia consociaţională că, „urmînd programul Provinciei, atît condiţiile unei Ťsocializări bazate pe faliiť în Transilvania, cît şi cadrele regionale ale acesteia” trebuie supuse unei analize.

Gabriel Andreescu nu meditează deloc asupra chestiunii consocierii în Ardeal, însă acest lucru va fi făcut de Borbély Zsolt Attila. În esenţă, el îl contrazice pe Molnár Gusztáv într-un singur punct: în chestiunea interpretării liniilor de demarcaţie din interiorul societăţii din Ardeal (9). Borbély consideră nelalocul ei distincţia dintre români transilvanişti şi anti-transilvanişti, respectiv maghiari; în schimb, el susţine că elita românească ar trebui înţeleasă prin raportul ei faţă de trecut, iar cea maghiară prin raportul faţă de puterea românească dintotdeauna. În dezbaterea Borbély-Molnár, cea mai importantă chestiune este una a perspectivelor, iar eu aş caracteriza-o în felul următor: ameliorarea conflictelor interne ale unei societăţi segregate etnic se poate atinge prin potenţarea sau slăbirea acestei segregări. Simplu, jurnalistic, acest lucru se formulează în felul următor „să nu ne uităm la ceea ce ne separă, ci la acel ceva care ne uneşte”. Molnár Gusztáv crede că o asemenea bază comună se poate forma în dezbaterile dintre transilvaniştii români şi cei maghiari, şi se aşteaptă ca schimbările să aibă loc pornind de la colaborarea lor. În schimb, Borbély Zsolt Attila consideră ca determinantă linia de demarcaţie etnică şi vede o şansă în compromisul dintre subculturi. După părerea mea, abordarea lui Borbély se află mai aproape de teoria modelului consociaţional, mai ales că interpretarea segmentelor făcută de Borbély corespunde exigenţelor sociologice ale modelului.

În fond, fiecare autor care a participat la această dezbatere e de acord că şansele modelului clasic al consociaţiei în România se apropie de zero. În schimb, merită văzut ce se poate folosi din acest model, referitor la România şi la Ardeal.

În ceea ce priveşte România, nu pot intra în calcul decît compromisurile şi negocierile, caracteristice democraţiei consociaţionale, pe care le poartă UDMR – fie din postura opoziţiei, fie din aceea a guvernării – cu partidul sau partidele aflate la putere. Doar în cazul maghiarilor se poate vorbi de o subcultură instituţionalizată, delimitată de linia de demarcaţie etnică. În măsura în care analizăm chestiunea consocierii, focalizînd doar pe Ardeal, iese în evidenţă faptul că nu putem vorbi, deocamdată, decît despre o singură subcultură. O parte a elitei acestei subculturi împărtăşeşte, meditînd împreună în paginile revistei Provincia, gîndurile elitei unei subculturi încă neinstituţionalizate. Consociaţia este, pentru UDMR, o strategie posibilă, iar maghiarimea din România poate fi convinsă de sprijinirea acesteia; însă, astăzi, nu se poate zări încă acea subcultură cu elita căreia ar fi posibil un compromis. În spatele cercului restrîns al intelectualităţii româneşti transilvaniste, care a participat la această dezbatere, nu stă încă o subcultură care să sprijine acest grup.

În viziunea mea, situaţia din România poate fi descrisă prin două procese de construcţie naţională, iar acestea se incomodează reciproc. Nu există o versiune care să satisfacă ambele construcţii naţionale, astfel – în vederea democraţiei –, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui încheiat un compromis, adică va trebui găsit un model în care nimeni nu se simte învins. Un asemenea compromis posibil este democraţia consociaţională, însă aceasta trebuie să se construiască per definitionem pe baza subculturilor, întărind astfel legăturile şi instituţiile naţionale. Acest lucru însă, fie că vrem, fie că nu, lasă prea puţin loc abordărilor transnaţionale.

Note
* În virtutea dreptului la existenţă a mai noului limbaj de lemn, mă văd nevoit să introduc în limba română un termen care nu se află în Dicţionarul explicativ al limbii române, dar care respectă regulile derivării. Consociere, consociaţie şi consociaţional, trei termeni de care ne vom lovi pe parcursul lecturii acestui text, provin din englezul consociation, care produce adjectivul consociational şi care are, după dicţionarul Webster, trei semnificaţii: 1. asociere în tovărăşii sau alianţe; 2. o asociaţie a bisericilor sau a societăţilor religioase; 3. o simbioză ecologică cu un singur partener dominant. Motivul pentru care n-am tradus maghiarul „konszociáció” (care provine la rîndul său din englezescul consociation) simplu prin „asociaţie”, termenul semantic cel mai apropiat de cel englez, se datorează folosirii idiosincrazice, respectiv conceptuale a acestui cuvînt. Aşa cum va explica, mai jos, şi autorul, termenul se referă la teoria lui Arend Lijphart – sociolog al politicului printre lucrările căruia se numără The Politics of Accommodation: Pluralism and Democracy in the Netherlands (Politici ale acomodării: pluralism şi democraţie în Olanda; în această lucrare se elaborează o teorie sociologică a „pilonizării”, care se referă la politicile de convieţuire ale diverselor subculturi, care se constituie ca „piloni” ai unui sistem politic; de asemenea, aceasta este lucrarea care oferă cadrul conceptual al studiului de faţă), Electoral Systems and Party Systems: A Study of Twenty-Seven Democracies, 1945-1990 (Sisteme electorale şi sisteme de partid. O analiză a douăzeci şi şapte de democraţii) – despre consociational democracy, sintagmă pe care o traduc aici prin termenul de democraţie consociaţională. „Consociere”, va numi deci, la rîndul său, o formă de organizare politică, las însă cititorului plăcerea de a descoperi particularităţile acestei teorii în rîndurile care urmează (n.tr.).

(1) Molnár Gusztáv, „Az erdélyi kérdés”, Magyar Kisebbség, serie nouă, anul III, 1997, nr. 3-4. În româneşte articolul poate fi găsit în numărul 8 (1988) al revistei Altera, respectiv în volumul de studii Problema transilvană (Iaşi, 1999).
(2) Teoria a fost prezentată cu o meticulozitate ştiinţifică de către Szász Alpár Zoltán în nr. 3/2001 al revistei Provincia.
(3) Linia de demarcaţie religioasă trebuie înţeleasă în sensul că în timp ce majoritatea maghiarilor sînt catolici şi reformaţi, majoritatea românilor sînt ortodocşi, iar cea geografică în sensul că majoritatea maghiarilor trăiesc în Ardeal.
(4) Conceptul de minoritate naţională mi se pare mai adecvat, dar în cadrul conceptual al modelului lijphartian sînt nevoit să folosesc şi conceptul de subcultură.
(5) Kántor Zoltán, National Minorities, Democracy and Consociationalism: the case of Hungarians in Romania (Minorităţile naţionale. Democraţie şi consociaţionalism: cazul maghiarilor din România), MA Thesis (Central European University), Budapest, June, 1996.
(6) Szász Alpár Zoltán, A demokrácia modelljei – esélyek és realitások (Modele ale democraţiei – şanse şi realităţi), Provincia, nr. 3/2001.
(7) Vezi: Molnár G., A konszociációs demokrácia esélyei Erdélyben (Şansele democraţiei consociaţionale în Ardeal), Provincia, nr. 6/2000; G. Andreescu, Az RMDSZ kormányon maradása jelentené a román konszenzuális demokrácia első szakaszát (Rămînerea la guvernare a UDMR ar însemna prima fază a democraţiei consensuale româneşti), Provincia, nr. 7/2000.
(8) Bakk Miklós, Az eredettől a kezdetig (De la origini la început), Provincia, nr. 7/2000
(9) Borbély Zsolt Attila, Összmagyarság és erdélyiség (Maghiarime şi transilvanitate), Provincia, nr. 8/2000

1968, Timişoara; Institutul Teleki László, Budapesta, sociolog, politolog; profesor invitat la Cluj şi Timişoara; Kisebbségi nemzetépítés: A romániai magyarság mint nemzetépítő kisebbség (Nation-building minoritar.), Régió, 3/2000; Az RMDSZ a romániai kormányban, 1996-2000 (UDMR la guvernare, 1996-2000) (în colab. cu Bárdi Nándor), Régió, 4/2000

Traducerea: Alexandru POLGÁR